Karucha Shokku

Dupa un drum istovitor de aproape 10 ore cu vaporul ajungem in sfarsit in Kozushima, o insula vulcanica si micuta la vest de Tokio. Eram doi romani, un slovac, un tip din Muntenegru, doua chinezoaice si trei japonezi.

Hirota-san s-a ocupat de toate pentru excursia asta, a ales destinatia si a facut rezervarile pentru vapor cat si pentru ryokan (motel in stil japonez). De abia dupa ce am platit biletul am aflat conditiile in care aveam sa calatorim cu vaporul si anume-aveam sa dormim cu totii in aceeasi camera….pe jos. Cu totii, adica nu numai cei din grupul nostru, ci toti calatorii, care au fost mai multi de o suta. Si pe jos, adica direct pe tatami, nici macar pe saltea, nici macar cu o patura pe noi. Puse cap la cap am reusit sa dorm vreo 3 ore in acea noapte, cand am calatorit pentru prima data cu vaporul. Oceanul a fost incredibil de linistit, fara nici o urma de valuri,parca era o balta imensa…..

La micul ryokan, care era de fapt o pensiune tinuta de o familie, ne-au intampinat foarte calduros okaa-san si otoo-san (adica, in limbajul cel mai respectuos, mama si tata). In japoneza exista practic trei tipuri de limbaje, cel foarte politicos, pe care japonezii il folosesc cand se adreseaza clientilor sau necunoscutilor, apoi cel ”standard”, cu care se adreseaza colegilor sau cunostintelor intamplatore, si ultimul, folosit pentru cei din familie, prieteni sau subalterni. In limbajul uzual, pentru mama si tata se folosesc “haha-oya” si “cici-oya”, precum si apelativele preluate din Europa, “mama” si “papa”.

***********
Barbatii se adreseaza celor de-o varsta sau mai mici ca ei, cat si subalternilor cu apelativul “kun”, iar celor mai in varsta sau sefilor cu “san”. La scoala se foloseste frecvent pentru colegii mai mari, apelativul “sempai”, care inseamna “senior”. Este foarte neobisnuit sa te adresezi colegilor cu numele mic si exista multi oameni care lucreaza ani de zile in aceeasi companie fara sa stie numele mic al colegilor sau subalternilor lor.

In cazul fetelor/femeilor, se foloseste numai apelativul “san” chiar si pentru subalterne, insa prietenele se adreseaza una alteia cu o forma de alint, “chan” (se pronunta “cian”). Mi-aduc aminte cand am inceput sa lucrez la universitate a venit o colega sa se prezinte si mi-a spus ca o cheama Matzushita, dar “prietenele imi spun Matzu-chan.. poti sa-mi spui si tu la fel daca vrei.” “Oh, nuuuu, prefer sa-ti spun,daca se poate, pe numele mic” ( poate ca ala suna mai bine pentru urechea mea de romanca)..
*******
Camera noastra, a fetelor, era conform standardelor japoneze, una mare, de vreo 9-10 tatami..nu stiu cum sleepingatryokans-ar “traduce” asta in metri patrati, dar cred ca inseamna vreo 14-15 m2 si tinand cont ca era aproape goala, singura mobila fiind o masuţa mica, parea chiar incapatoare. Saltele erau tinute in timpul zilei in dulapul cu usi glisante din perete si se scoteau afara doar seara, cand ne culcam.

Asadar dupa ce ne-am cazat, imbaiat si aranjat am plecat sa vizitam putin imprejurimile, apoi la plaja. Oceanul avea culoarea albastru cobalt si apa era limpede precum cea din reclamele pentru insulele exotice, o adevarata incantare !!
Acolo am vazut pentru prima data soarele apunand in mare. Si nisip negru, din roca vulcanica. Ziua a trecut repede stand pe plaja si balacindu-ne in apa pana s-a facut ora 7, ora mesei.

In camera de oaspeti okaa-san impreuna cu fiica dansei pregatisera o masa mare, pe care au aranjat-o cu mare arta. Noi gaijinii (gaijin inseamna strain) ne-am oprit s-o admiram, iar M., slovacul, spre amuzamentul japonezilor si-a adus camera video sa filmeze regalul culinar ce tocmai ni se oferea. Masa era desigur in stil japonez si trebuia sa stam pe jos, asezati pe niste pernutze. Oase troznind de gaijini neobisnuiti cu pozitia “seza” s-au auzit atunci cand ne-am asezat, insa pozitia a fost abandonata repede de ne-japonezi si cam dupa primul pahar de bere fiecare incerca sa-si gaseasca pe sub masa loc pentru picioare, care cum putea.

Odata ajunsi in fatza bucatelor am constatat ca fiecare mesean avea nu mai putin de 7 farfurii si boluri, majoritatea fiind insa din cele mici, cu portii “XXS”. Numai bolul de orez, felul principal (adica peştele) si bolul de misoshiro (supa traditionala japoneza facuta din boabe de soia, care se bea la sfarsit) aveau dimensiuni relativ normale. Celelalte feluri, delicat dramuite cum spuneam, erau: boabe de fasole amestecata cu o “iarba” neagra (care nici acum nu stiu cum se cheama, dar e placuta la gust) si susan, bucati de peste uscat, vinete micutze murate, si separat, prune japoneze murate (“ume boshii” pe numele japonez, care, dupa gustul subsemnatei, sunt absolut oribile).

kaiseki

Japonezii se pricep exceptional la prezentarea produselor culiniare. In majoritatea restaurantelor poti vedea in vitrina reproducerea peeerfecta in plastic a meniurilor pe care le gasesti inauntru, o idee grozava dupa parerea mea si in special folositoare pentru gaijini, ca daca nu stii cum se cheama ceea ce vrei sa comanzi si nici nu poti citi meniul, il iei frumos de mânuţa pe chelner si ii arati ce vrei cu deştu in vitrina.

Asadar dupa ce s-au desfacut berile, am dat “kampai” (noroc), ne-am impreunat mainile cu o usoara plecaciune in ritualul de la inceputul mesei, spunand “itadakimaaaasu”, care inseamna pur si simplu “primesc”. Pana aici nimic mai simplu, insa acuma de unde s-o apuci? Cu ce sa incepi? Merge oare salata aia de fasole cu pestele sau nu cumva ar merge mai bine la sfarsit, inainte de supa ? Dar prunele murate?

Ii intrebam pe colegii japonezi cum se procedeaza, iar ei se uita foarte nedumeriti la noi, spunandu-ne ca nu conteaza deloc, toate la gramada si cum iti vine, ca doar d-aia ni le-a pus pe toate de la inceput pe masa !! Eram de suficienta vreme in Japonia ca sa manuiesc bine betisoarele (“hashi”), insa uitandu-ma la japonezi cu ce indemanare culegeau ei si cele mai mici osutze din pestele ala, mi-am dat seama cat de “gaijin-a” sunt, pentru ca eu deja abandonasem de mult “instrumentele de lucru” si foloseam cu sirg minutele pentru sus-numita operatie de indepartare a oaselor. V., care era doar de putina vreme in Japonia, se declara invins si cere lui okaa-san prin intermediul unui bastinas, o furculita si un cutit. Okaa-san il intreaba razand “muzukashii, neee ?” (“e dificil, nu-i asa ?” cu betisoarele astea, adicatelea).

La sfarsit, supa “miso” a fost savurata direct din bol cu sorbituri zgomotoase, pentru a arata gazdei cat de mult ne-a placut ! Chestia asta am aflat-o in primele luni dupa ce am ajuns in Tokio, cand am intrebat pe un prieten japonez ce semnificatie au acele zgomote pe care le face cu ciorba mea. Mi-a raspuns amuzat ca le face pentru a-mi arata cat de mult ii place. Eeei, dragul de el !
In restaurantele specializate de “noodle soup” (ramen-ya), poti sa auzi un adevarat concert de sorbituri (pe langa supa propriu-zisa, se mai sorb si noodles, cu o viteza si o dexteritate de invidiat). Iar printre sorbituri se mai aud, pardon, si râgâituri, ceea ce nu este considerat deloc nepoliticos.

Interesant este ca pe cat mananca barbatii de zgomotos, pe atit mananca femeile de delicat si de silentios. Ce este considerat extrem de nepoliticos (mai ales pentru femei) in Japonia este sa isi sufle nasul la masa si nu numai (de exemplu, a-ti sufla nasul in clasa este considerat un act de mare curaj !!). Alternativa la suflatul nasului, este evident…. trasul nasului, iar in sezoanele de iarna-primavara cand mai tot japonezul are alergie la polen, concertul asta de tras nasul pe diferite tonalitati, pe care il auzi oriunde te duci, e mai rau ca picatura chinezeasca. Iti vine sa-ti scoti tu batista si sa-i zici japonezului “Ia, nene, aici si sufla-ti nasul ala odata !! “.

********
In sfarsit, okaa-san ne anunta ca urmeaza desertul. Uraaaa, avem “aisu” (cuvintul e preluat din engleza, daca nu v-ati prins – inseamna inghetata). Dar bucuria pentru prapaditii de gaijini a fost scurta, pentru ca inghetata mult-asteptata era cu…fasoleeeeeeeeee !! Asta a fost una din primele “plase” pe care le-am luat in Japonia, cand m-am repezit sa cumpar o cutie mare de inghetata, ca era la reduceri, deh, si arata asa de bineee. Credeam ca e de capsuni, dar cand am gustat-o acasa nu stiam cum s-o scuip mai repede….Era product-ice-cream-azuki-two-biginghetata cu azuki, o fasole rosie, foarte mult folosita de japonezi la prepararea dulciurilor. La patiserii gasesti o multime de gogosele si preparate cu foitaj care au inauntru pasta de fasole azuki….yak !
La sfarsit, am multumit pentru masa folosind acelasi ritual, de impreunare a mainilor cu o usoara inclinare a capului, de data asta insa spunand “gochiso-sama deshita”, care ar fi un fel de “saru-mina pentru masa”.

La micul dejun de a doua zi dimineata avea sa ne astepte alte surprize. In primul rand, a fost tot in stil japonez, adica din nou orez, peste, supa si ceai verde, si nu cafeluţa si sendvisurile sperate de noi, europenii. Totusi, alaturi de bolul de orez era asezat un ou si ne-am gandit noi “uite ca okaa-san a tinut cont si de noi, strainii si ne-a dat macar un ou fiert”. Cand ne pregateam noi sa-l spargem, L-san, una din chinezoaicele din grup, ne atentioneaza strigand “nuuuu, nu-l spargeti, ca e cruuud !!”.

Ouch ! Si ce facem, ma rog, cu oul asta crud ? “Pai cum ce faceti ? Il amestecati frumos cu orezul si cu natto ca d-aia ni l-a dat”. Iooooi ! A zis cineva “natto” ? Colegii japonezi râd pe sub mustata si se uita curiosi cum se vor descurca gaijinii cu aceasta ciudatenie culinara. Natto este fasole fermentata, care are un nattoaspect foarte ne-apetisant (boabele de fasole sunt acoperite cu un gel albicios care se intinde foarte inestetic atunci cand le apuci cu beţele). In plus mai si miroase neplacut (insa nu chiar atit de greu precum spun unii, inclusiv japonezii care sunt foarte sensibili la mirosuri. De exemplu sunt unele branzeturi la noi care sunt mult mai puturoase ca acest natto).
Toata smecheria cu natto asta este ca e considerat foarte sanatos si multi il consuma chiar ca pe un medicament, fac abstractie de aspect si miros si se gandesc numai la beneficiile lui. Care or fi alea n-am reusit sa le aflu in cei sapte ani petrecuti in Japonia, dar un lucru e sigur: toti japonezii iti vor spune ca natto e foarte sanatos.

Cam asta a fost o farâma din experientele pe care le-am avut in Japonia si modul cum am reusit sa trec peste ceea ce japonezii numesc “karuccha shokku”, cuvinte care vin din limba engleza (sau mai degraba din engreza, asa cum este vorbita in Tara Soarelui Rasare) si care inseamna “culture shock” (recunosc ca mi-a luat ore bune ca sa fac legatura dintre cuvintele engrezesti si cele englezesti)…..
*********
Ah, dar v-am spus oare ce au mancat gaijinii la acel mic dejun ? ! Omletaaaa…… ;)))

  1. super, am ras cu lacrimi!!!!!!!!!a

    tare faza cu inghetata cu fasole si fasolea aia fermentata!!!!!!super tare

    m-am relaxat citind articolul

Leave a Comment


NOTE - You can use these HTML tags and attributes:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>