Inclinatul (ojigi) la japonezi

ojigi2

In Japonia toata lumea se inclina, de la prezentatorii tv, care la inceputul si sfarsitul emisiunii se inclina unul catre altul, iar apoi in faţa telespectatorilor, pana la vanzatorii de la aprozar, cand iti multumesc ca ai binevoit sa-ti cumperi cartofii de la ei. Chiar si prietenii intre ei (tinerii mai putin), dar la oamenii mai in varsta e ceva obisnuit ca atunci cand se intalnesc sau se despart sa o faca cu astfel de plecaciuni.

Japonezii au reusit sa faca pana si din asta o arta, pentru ca, hei, nu trebuie sa te inclini oricum, unghiul cu care te inclini fiind in functie de relatia pe care o ai cu cel in fatza caruia te inclini. O plecaciune politicoasa este una pe care o faci indoindu-te din talie, cu mainile drepte pe langa corp, daca esti barbat, si cu mainile impreunate in faţa, daca esti femeie.

Cel mai frecvente sunt plecaciunile facute la un unghi de 15 grade, dar am vazut odata la televizor cum proaspetii angajati la un magazin de electronice faceau cursuri speciale de plecaciuni, unghiul la care ei trebuiau sa se incline in fatza clientilor fiind de 45 grade.

Cel mai mult imi placea la coafor sau la saloane de frumusete, saloane vizitate atit de finute doamne, cat si de barbati, fiind foarte obisnuit ca samuraii secolului nostru sa se vopseasca sau sa-si faca permanente (“permanente usoare”, cum zic ei cu cochetarie). Cat despre vopsit, mai mult de 70% dintre tinerii din Tokio isi vopsesc parul, de la blond “Marlyn Monroe” pana la roscat “irlandez” (combinatia intre blondul platinat si figura asiatica face ca rezultatul sa fie unul pe care nu vrei sa-l vezi!).

La sus-numitele saloane, pe langa plecaciunile regulamentare, la plecare primesti multumiri de la intreg personalul salonului. In momentul cand un client s-a ridicat de pe scaun, cel ce l-a tuns incepe sa-i multumeasca cu voce tare, ca sa se faca auzit si de restul angajatilor. Atunci incep cu totii, care pe unde sunt, sa strige si ei cu glas puternic, expresiile standard de multumire. Cea mai simpatica mi se pare expresia “otsukare sama deshita”, care in traducere directa ar fi ceva de genul “v-am obosit”. Adica eu ies de acolo tunsa, frezata, aranjata si proaspata ca o floricica si tot ei imi spun ca m-au obosit. Draguţii mei japonezi, tare mult va iubesc !!

Dar multumirile si plecaciunile nu se opresc in momentul cand platesti, ci, atunci cand ai terminat, unul sau mai multi angajati se reped spre iesire ca sa iasa inaintea ta si te asteapta aliniati in fatza usii, pe trotuar, unde continua sa-ti multumeasca insistent si galagios pana dispari din vizorul lor. Intr-una din vizitele mele la coafor s-a intamplat sa fiu singura clienta, find aproape de ora inchiderii, si ce sa vezi ? A iesit toata echipa (adica vreo 5 bucati de japonezi) in strada pentru plecaciunile si multumirile de rigoare, de parca eram regina Angliei (si nici macar bacsis nu dadusem, pentru ca in Japonia nu exista asa ceva).

Am plecat cat am putut de repede, stanjenita si emotionata de atata atentie, ca sa-mi dau seama dupa vreo 10 pasi ca mi-am uitat bicicleta, care era parcata in faţa salonului. Asa ca m-am intors, zambind incurcata, echipa mai era inca pe pozitie, doar vreo doua coafeze iesisere din rand si se indreptau spre intrare, dar cand m-au vazut au revenit frumusel la aliniere si m-au urmarit cu totii pana ce m-au vazut suita pe bicicleta, strigand in urma mea ultimele multumiri, plus sa am grija cum merg cu bicicleta. Ca-n filmele cu Stan si Bran !

Pentru japonezi este foarte important ca in relatia de afaceri cu clientul (sau cu seful) sa ai o atitudine cat mai umila, sa-l lauzi cat te tine gura si imaginatia si neaparat sa-l duci de cat mai multe ori la baute pana se incheie o afacere. Nu de putine ori am surprins in metrou niste situatii de toata frumusetea, cu niste domni bine imbracati, probabil oameni de afaceri cu clientii lor, care se intorceau de la vreo bauta (dupa cat erau de veseli si de rosii in obrajori).

Atunci cand se apropia statia la care trebuiau sa coboare unul/unii dintre ei, incepea protocolul de inclinare: intai multumeau cu “domo arigato”, apoi se inclinau cat mai jos, tragand cu ochiul sa vada daca ceilalti s-au inclinat mai jos ca ei; daca cumva clientul (sau seful) se inclinase mai jos, atunci ei se inclinau si mai jos si continuau tot asa pana aproape se inchideau usile, moment cand ieseau repede, eventual cu spatele si cu capul aplecat la un unghi proportional cu pozitia lor in companie.

ojigi

Leave a Comment


NOTE - You can use these HTML tags and attributes:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>